Categorie: Psihoterapie

ComunicareInterpersonalPsihologiePsihoterapie

Despre psihoterapie mai mult decât teorie: o experiență!

 

images-17E luni și vorbesc ca o persoană, din contextul experienței personale și al învățămimtelor personale. Este primul articol în 2017, exclusiv despre psihoterapie – acea întâlnire, în principiu unu la unu, unde se vorbește și se ascultă. Întâlnire ce devine parte din experiența ta personală.

Pentru mine, experiența este cea mai înaltă formă de învățare, cunoaștere, autocunoaștere și dezvoltare personală; iar faptele concrete prin experiență sunt niște aliați. Cel mai important în cabinet este unicitatea relației pe care o leg cu fiecare client, este o experiență personală cu fiecare în parte.

În psihoterapie „a fi înțeles” este o experiență cu foarte mare valoare pozitivă în terapie, atât terapeutul să își dea voie să înteleagă și să perceapă atitudinile persoanei care stă pe canapeaua din fața lui, cât și clientul care întelege și percepe cuvintele și atitudinea terapeutului, astfel încât își îmbogățește experiența. Experiența în sine, ca atunci când simți că cineva te înțelege cu adevărat și constați că intervine schimbarea.

Pe cât de complex pe atât de simplu, este vorba de acea relație autentică, acceptarea realității celuilalt și acceptarea celuilalt asa cum este. Iar o relație autentică are la bază acceptarea și înțelegerea.

Cum pot eu oferi o relație pe care o persoană s-o poată folosi pentru propria creștere personală?

Pot spune că din experiență am învățat, sau mai bine spus am înteles că nu pot fi de ajutor persoanelor prin intermediul vreunei proceduri intelectuale sau de învățare teoretică. Simt că atunci când sunt mai deschisă față de realitățile din mine și din cealaltă persoană, îmi doresc mai puțin să repar lucruri. Cu cât sunt eu însămi cu atât sunt mai dispusă să înțeleg și să accept realitățile existente în mine și în cealaltă persoană,  cu atât schimbarea este mai mult stimulată. Deci tipul de relație autentică pe care o ofer este de folos unei persone pentru propria creștere personală.

Din cărți: Conștiința de sine și implicarea omenească sunt mai importante decât cunoștințele tehnice, iar granița dintre psihoterapie și viața cotidiană este subțire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condițiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educația prietenia și viața de familie. Aceste idei au adus ofensă mai multor instituții psihanalitice, educaționale, religioase, dar au fost primite cu brațele deschise de publicul general. Ele au inspirat dialogurile populare din 1960 și s-au bazat implicit pe convingerile lui Rogers despre natura umana: oamenii au nevoie de acceptare, iar când obțin acceptare, pornesc în direcția actualizării sinelui.

Am citit și am înteles, ba mai mult mi-am confirmat anumite credințe pe care le-am cercetat referitor la relațiile interpersonale, cum ar fi despre importanța acceptării și a încrederii. Așadar vă spun din cărți că teoria psihanalitică de la jumătatea decolului XX era incompletă. Freud și, mai pronunțat, Melanie Klein, întemeietoarea unei școli psihanalitice care a avut o influență imensă asupra concepțiilor moderne cu privire la relațiile umane cu mare încărcătură afectivă, au surprins latura întunecată a omenirii, acea parte din moștenirea noastră animalică care include violența și sexualitatea de tip competitiv, corelate cu lupta pentru dominație în ierarhie. Ei au ignorat strategia reproductivă care coexistă cu dominația în ierarhie și este la rândul ei puternic imprimată în genele și cultura noastră: RECIPROCITATEA ȘI ALTRUISMUL. Adică atunci când o persoană este acceptată în mod adecvat predomină aceste trăsături. Filosoful Karl Popper consideră că psihanaliza nu este o știință rezultată în urma cercetărilor, ci mai de grabă o idee sectară, un fel de credință religioasă. Mai departe, și Harry Sullivan a adăugat psihanalizei atenția acordată influenței prietenilor apropiați asupra dezvoltării personale, iar Carl Whitaker a subliniat faptul că teoria constituie un obstacol în practica clinică și a cerut terapeutului deopotrivă prezență existențială și conștientizarea obiceiurilor familiale locale.

Personal, cred că oamenii au intenții bune, sunt sănătoși și plini de resurse. 

sharing-ideas

Consiliere, psihoterapie și relațiile interpersonale

Sper și cred că multe persoane care nu au apelat la psihoterapie se vor inspira din acest articol, vor beneficia din psihoterapie, de o creștere subtilă a curajului și încredere în sine. Este posibil să îți explic cum este o persoană alcătuită și cum aceasta funcționează, din perspectiva analizei tranzactionale prin modelul structural al starilor eului, sau pot să prescriu măsuri care ar trebui să te conducă spre viitor, ori să apelez la învățare oferind cunoștințe despre un mod de viață mai satisfăcător, tehnici bune de altfel.  Dar ideea de bază este că orice abordare poate determina o schimbare temporară care poate dispărea în scurt timp, iar schimbarea profundă se produce prin intermediul experiențelor din contextul unei relații. Vei descoperi în sine capacitatea de a folosi acea relație în scopul creșterii și doar atunci se va produce schimbarea și dezvoltarea personală (pe care sigur o vei observa).

Eficacitatea unei forme de psihoterapie presupune relația terapeutică care este doar o formă de relație interpersonală. Cum spune Rogers: relația terapeutică este doar o formă specială a relațiilor interpersonale în general și că aceleași legități guvernează toate aceste relații. Multe necesităţi individuale sunt satisfăcute în relaţiile dintre persoane: suport psihologic, dragoste, stimă, reducere a incertitudinii şi anxietăţii, afiliere, securitate, statut, prestigiu, satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi incurajat, sustinut, pretuit, iubit). Sursa: articol Conexiuni sănătoase.

Deasemenea relațiile interpersonale ocupă un loc central în structura personalității. Studiile arată că persoanele care au relații interpersonale de calitate au durata de viață mai mare față de cei care nu au relații sociale de calitate.

Psihoterapia este o experiență profundă și schimbarea vine când te implici în proces, iar procesul presupune o schimbare în modul în care-ți receptezi experiențele. Cel mai important aspect, din punctul meu de vedere, este dezvoltarea personală a teraputului, a experienței sale personale și investiția pe care o face în demersul său; aspect pe care îl consider mai important decât formarea sa teoretică, ca psihoterapeut. Ține cont de acest aspect când îți alegi psihoterapeutul și îți recomand să învestești în experiențe care te ajută să te dezvolți și să te cunoști. Anul acesta te invit la „Psihoterapie”!

PS: O prietenă mi-a spus: „Eu când am început să merg la „Dr. Freud” am crezut că o să învăț despre psihanaliză… Dar ideea e ca din terapie învăț despre mine nu despre tehnici.

Pe curând,

Daniela

InterpersonalPsihologiePsihoterapieSocialTehnologie

Relațiile nu sunt opționale

Am pornit cu sfârșitul conferinței lui Gaspar, un eveniment care m-a îmbogățit psihic, mai ales prin prisma faptului că am ascultat un om cu foarte mult bun simț, cu un echilibru candid între modestie, conștientizarea propriilor limitări și fermitatea blândă a unui psihoterapeut cu experiență.

În teoria Imago, alegerea partenerilor nu e întâmplătoare. Subconștientul nostru are o „agendă secretă” prin care ne face să ne îndrăgostim de persoane care se vor comporta ulterior ca cei care ne-au influențat cel mai mult copilăria (părinți, bunici etc), pentru că intenția superioară a relațiilor de iubire este de creștere și vindecare. Cheia e să înțelegem că, în această relație, nu sunt doi inamici, ci doi aliați la fel de „bușiți”.

Anatomic vorbind, memoria implicită, care se formează din viața intrauterină și e prezentă majoritar în creierul copilului până la 2 ani, stochează involuntar informațiile pe care memoria explicită (de după vârsta de 2 ani) le reactualizează în mod voit. Dar cele inițiale ies la iveală, din memoria implicită, în momente de criză.

Ce înțeleg eu din chestia asta e că, practic, o părticică tare deșteaptă (dar cam sadică🙂 ) din creierul nostru reperează caracteristicile cele mai dubioase (adică exact alea care ne calcă pe bătături) la cei din jur și ne fac să ne apropiem de oamenii care ne pot ajuta să ne vindecăm de propriile răni, dar printr-un proces dureros de a ne forța să conștientizăm. Ăia care avem norocul și puterea să conștientizăm🙂 În caz contrar, trăim relații toxice și ne lamentăm, ne plângem fiindcă ne învârtim iar și iar într-un cerc vicios. Conflictele sunt prilej pentru a crește, a evolua dar dacă nu pricepem asta, ajungem în același punct de unde am plecat, de fiecare dată.

Comportamentele toxice sunt:

  • critica (concentrarea pe punctele și acțiunile negative ale partenerului, fără a le aduce în discuție și a le aprecia pe cele pozitive)
  • intrarea în defensivă (și contraofensivă)
  • disprețul (marcat, deseori, de o atitudine de superioritate și sarcasm)
  • blocajele de comunicare (evitarea discuției, fuga de conflict etc.)

Cu ce a ținut Gaspar să rămânem este că toți suntem de pe aceeași planetă Pământ, și femeile și bărbații. Ne diferențiază doar contextele prin care am trecut (mai ales atunci când eram mici) și tipul de atașament pe care ni l-am format și care ne ghidează și comportamentele în cuplu. În afară de atașamentul sigur care îi face pe oameni să se poarte într-o manieră echilibrată și chiar să se certe inteligent (o să revin la treaba asta), mai există cel de tip evitant, cel anxios și cel dezorganizat. Odată ce identificăm categoria care predomină la noi înșine și la partener și stilul în care iubește fiecare dintre noi, evoluția înspre bine a relației poate începe. De reținut că persoanele cu tipuri de atașament diferit se atrag (Ahaaaaa!, asta explică o groază de chestii….)

Cei cu atașament evitant sunt pragmatici, au o atitudine de superioritate, consideră că abordările psihologilor sunt un bullshit, se protejează de ceea ce înseamnă iubire și intimitate. Ca niște „țestoase în carapace”, sunt autosuficienți, se detașează ușor și păstrează distanța, la baza acestor comportamente stând, în general, teama de respingere. Ei simt deseori tristețe, se simt singuri, neînțeleși, au așteptări mari și îi caracterizează un perfecționism care îi face să vadă defecte peste tot și să vadă partea goală a paharului. Exagerează părțile slabe și interpretează mereu în mod negativ. Sunt influențați de imaginea unui partener ideal sau de fantomele fostelor relații pe care le păstrează deschise, just in case. Le e greu să se conecteze emoțional, să spună „te iubesc”, nu reușesc să descifreze mesajele nonverbale și nu-și permit să simtă empatie. Sunt reci atunci când relația nu funcționează și se retrag deseori acolo unde se simt în siguranță. Hiper-raționează și flirtează. Se regăsește cineva în descrierea asta?🙂

69% din problemele care apar în cuplu sunt nerezolvabile, apar mereu. Important este să le acceptăm, să nu le lăsăm să ne blocheze comunicarea și conectarea. Ființa umană se naște printr-o relație, e rănită astfel și se vindecă tot printr-o relație.

Cei cu atașament anxios, așa-numitele „furtuni de gridină”, au un radar interior foarte fin și identifică pericolele la nivel de relație dar se activează emoțional atât de puternic încât nu se mai pot controla, exagerează amploarea problemelor și devin impulsivi. Se gândesc prea puțin la ei înșiși (se subapreciază) și prea mult la partener (pe care îl ridică în Slăvi), rulează scenarii (apropo, cică mintea noastră înregistrează zilnic între 12000 și 16000 de gânduri :O ), din care cauză se agață, nu-i permit timp liber celuilalt, sunt needy și moody, au o stimă de sine scăzută, un comportament haotic și rămân în relații toxice din frica de a fi abandonați. Au tendința de a manipula, trimit mesaje de gelozie, lucru care, în relația cu cei evitanți, e și mai enervant pentru cei din urmă și îi îndepărtează mai tare.

Eu….am bifat cam multe. Din ambele liste😦

Ce e de făcut?

Da, există și o soluție🙂 Primul pas e conștientizarea și asumarea schimbării propriului comportament. Doar pe el în putem controla, gândurile și emoțiile trebuie acceptate și înțelese prin întoarcerea în timp, în copilărie. Tehnicile de liniștire sunt un instrument esențial. Evitantul, ca un copil care a crescut într-un deșert emoțional, e bine să accepte frica, frustrarea, furia, abia apoi având capacitatea de a simți și emoții pozitive. Are nevoie de afecțiune, atenție, respect, spațiu, încredere, toate bine dozate. Anxiosul a avut parte de un comportament ambivalent și imprevizibil din partea celor dragi, îi e teamă că momentele de afecțiune se vor termina așa că se ține „cu dinții” de ele. Are nevoie de afecțiune, apropiere fizică, reasigurare și feedback, atingeri concrete și sigure (care activează oxitocina și îl liniștesc), să i se ofere curiozitate pentru sentimentele și emoțiile sale.

Evitantul se consideră persoana cea mai importantă din propria viață dar e indicat să ia în serios și responsabilitatea pentru familia sa. Anxiosul, dimpotrivă, în timp ce se gândește la ceilalți, trebuie să-și dea seama că persoana sa e cea mai importantă din propria viață.

Toate relațiile au nevoie, ca să fie conectate, de SIGURANȚĂ, ARMONIE (cei doi parteneri se văd, se aud, se simt) și CREDINȚĂ, sentimentul abstract de încredere în faptul că partenerul are grijă de mine, mă apreciază și va găsi o soluție prin care va face diferența între emoțiile și comportamentul meu. Cuplurile fericite știu să se certe inteligent, în așa fel încât mesajul fiecăruia să ajungă la celalalt, iar partenerii au învățat să fie nebuni pe rând: unul îl vede pe celălalt ca pe un copil care suferă și se gândește că, dincolo de comportamentul de moment, în adâncul sufletului, partenerul său e o persoană frumoasă și deosebită.

Dacă vrei să fii fericit, renunță la perfecțiune!

Cearta inteligentă, din terapia Imago, are 3 etape: oglindirea (și sumarizarea a ceea ce am înțeles din mesajul celuilalt), validarea emoțiilor celuilalt și empatizarea. Am văzut un filmuleț cu Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt în care își împărtășeau sentimente reale din propriul cuplu. Destul de greu de pus în practică, din punctul meu de vedere, pentru un popor de sangvinici dar merită încercate măcar câteva tehnici.

Ce m-a atins destul de tare în ceea ce a spus Gaspar a fost: felul în care interpretăm comportamentele partenerului, ne influențează atât relația cât și sănătatea, ne afectează sistemul imunitar și cardiovascular (sunt studii din care a rezultat asta). Ceea ce ne poate salva relația de cuplu e un exercițiu interesant: să identificăm 3 comportamente pozitive ale partenerului în fiecare săptămână. Pe unele putem să i le spunem, pe altele putem să le păstrăm pentru noi.

Închei cu ceva care m-a uns pe suflet😀 :

Cel mai bun lucru pe care îl poate face un bărbat este să-i permită partenerei să-l influențeze.

Source: Relațiile nu sunt opționale

Un articol bun! Mulțumim Oana

Pe curând,

Dana