Etichetă: Life Coaching

Am pornit cu sfârșitul conferinței lui Gaspar, un eveniment care m-a îmbogățit psihic, mai ales prin prisma faptului că am ascultat un om cu foarte mult bun simț, cu un echilibru candid între modestie, conștientizarea propriilor limitări și fermitatea blândă a unui psihoterapeut cu experiență.

În teoria Imago, alegerea partenerilor nu e întâmplătoare. Subconștientul nostru are o „agendă secretă” prin care ne face să ne îndrăgostim de persoane care se vor comporta ulterior ca cei care ne-au influențat cel mai mult copilăria (părinți, bunici etc), pentru că intenția superioară a relațiilor de iubire este de creștere și vindecare. Cheia e să înțelegem că, în această relație, nu sunt doi inamici, ci doi aliați la fel de „bușiți”.

Anatomic vorbind, memoria implicită, care se formează din viața intrauterină și e prezentă majoritar în creierul copilului până la 2 ani, stochează involuntar informațiile pe care memoria explicită (de după vârsta de 2 ani) le reactualizează în mod voit. Dar cele inițiale ies la iveală, din memoria implicită, în momente de criză.

Ce înțeleg eu din chestia asta e că, practic, o părticică tare deșteaptă (dar cam sadică ) din creierul nostru reperează caracteristicile cele mai dubioase (adică exact alea care ne calcă pe bătături) la cei din jur și ne fac să ne apropiem de oamenii care ne pot ajuta să ne vindecăm de propriile răni, dar printr-un proces dureros de a ne forța să conștientizăm. Ăia care avem norocul și puterea să conștientizăm În caz contrar, trăim relații toxice și ne lamentăm, ne plângem fiindcă ne învârtim iar și iar într-un cerc vicios. Conflictele sunt prilej pentru a crește, a evolua dar dacă nu pricepem asta, ajungem în același punct de unde am plecat, de fiecare dată.

Comportamentele toxice sunt:

• critica (concentrarea pe punctele și acțiunile negative ale partenerului, fără a le aduce în discuție și a le aprecia pe cele pozitive)
• intrarea în defensivă (și contraofensivă)
• disprețul (marcat, deseori, de o atitudine de superioritate și sarcasm)
• blocajele de comunicare (evitarea discuției, fuga de conflict etc.)

Cu ce a ținut Gaspar să rămânem este că toți suntem de pe aceeași planetă Pământ, și femeile și bărbații. Ne diferențiază doar contextele prin care am trecut (mai ales atunci când eram mici) și tipul de atașament pe care ni l-am format și care ne ghidează și comportamentele în cuplu. În afară de atașamentul sigur care îi face pe oameni să se poarte într-o manieră echilibrată și chiar să se certe inteligent (o să revin la treaba asta), mai există cel de tip evitant, cel anxios și cel dezorganizat. Odată ce identificăm categoria care predomină la noi înșine și la partener și stilul în care iubește fiecare dintre noi, evoluția înspre bine a relației poate începe. De reținut că persoanele cu tipuri de atașament diferit se atrag (Ahaaaaa!, asta explică o groază de chestii….)

Cei cu atașament evitant sunt pragmatici, au o atitudine de superioritate, consideră că abordările psihologilor sunt un bullshit, se protejează de ceea ce înseamnă iubire și intimitate. Ca niște „țestoase în carapace”, sunt autosuficienți, se detașează ușor și păstrează distanța, la baza acestor comportamente stând, în general, teama de respingere. Ei simt deseori tristețe, se simt singuri, neînțeleși, au așteptări mari și îi caracterizează un perfecționism care îi face să vadă defecte peste tot și să vadă partea goală a paharului. Exagerează părțile slabe și interpretează mereu în mod negativ. Sunt influențați de imaginea unui partener ideal sau de fantomele fostelor relații pe care le păstrează deschise, just in case. Le e greu să se conecteze emoțional, să spună „te iubesc”, nu reușesc să descifreze mesajele nonverbale și nu-și permit să simtă empatie. Sunt reci atunci când relația nu funcționează și se retrag deseori acolo unde se simt în siguranță. Hiper-raționează și flirtează. Se regăsește cineva în descrierea asta?

69% din problemele care apar în cuplu sunt nerezolvabile, apar mereu. Important este să le acceptăm, să nu le lăsăm să ne blocheze comunicarea și conectarea. Ființa umană se naște printr-o relație, e rănită astfel și se vindecă tot printr-o relație.

Cei cu atașament anxios, așa-numitele „furtuni de gridină”, au un radar interior foarte fin și identifică pericolele la nivel de relație dar se activează emoțional atât de puternic încât nu se mai pot controla, exagerează amploarea problemelor și devin impulsivi. Se gândesc prea puțin la ei înșiși (se subapreciază) și prea mult la partener (pe care îl ridică în Slăvi), rulează scenarii (apropo, cică mintea noastră înregistrează zilnic între 12000 și 16000 de gânduri :O ), din care cauză se agață, nu-i permit timp liber celuilalt, sunt needy și moody, au o stimă de sine scăzută, un comportament haotic și rămân în relații toxice din frica de a fi abandonați. Au tendința de a manipula, trimit mesaje de gelozie, lucru care, în relația cu cei evitanți, e și mai enervant pentru cei din urmă și îi îndepărtează mai tare.

Eu….am bifat cam multe. Din ambele liste

Ce e de făcut?

Da, există și o soluție Primul pas e conștientizarea și asumarea schimbării propriului comportament. Doar pe el în putem controla, gândurile și emoțiile trebuie acceptate și înțelese prin întoarcerea în timp, în copilărie. Tehnicile de liniștire sunt un instrument esențial. Evitantul, ca un copil care a crescut într-un deșert emoțional, e bine să accepte frica, frustrarea, furia, abia apoi având capacitatea de a simți și emoții pozitive. Are nevoie de afecțiune, atenție, respect, spațiu, încredere, toate bine dozate. Anxiosul a avut parte de un comportament ambivalent și imprevizibil din partea celor dragi, îi e teamă că momentele de afecțiune se vor termina așa că se ține „cu dinții” de ele. Are nevoie de afecțiune, apropiere fizică, reasigurare și feedback, atingeri concrete și sigure (care activează oxitocina și îl liniștesc), să i se ofere curiozitate pentru sentimentele și emoțiile sale.

Evitantul se consideră persoana cea mai importantă din propria viață dar e indicat să ia în serios și responsabilitatea pentru familia sa. Anxiosul, dimpotrivă, în timp ce se gândește la ceilalți, trebuie să-și dea seama că persoana sa e cea mai importantă din propria viață.

Toate relațiile au nevoie, ca să fie conectate, de SIGURANȚĂ, ARMONIE (cei doi parteneri se văd, se aud, se simt) și CREDINȚĂ, sentimentul abstract de încredere în faptul că partenerul are grijă de mine, mă apreciază și va găsi o soluție prin care va face diferența între emoțiile și comportamentul meu. Cuplurile fericite știu să se certe inteligent, în așa fel încât mesajul fiecăruia să ajungă la celalalt, iar partenerii au învățat să fie nebuni pe rând: unul îl vede pe celălalt ca pe un copil care suferă și se gândește că, dincolo de comportamentul de moment, în adâncul sufletului, partenerul său e o persoană frumoasă și deosebită.

Dacă vrei să fii fericit, renunță la perfecțiune!

Cearta inteligentă, din terapia Imago, are 3 etape: oglindirea (și sumarizarea a ceea ce am înțeles din mesajul celuilalt), validarea emoțiilor celuilalt și empatizarea. Am văzut un filmuleț cu Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt în care își împărtășeau sentimente reale din propriul cuplu. Destul de greu de pus în practică, din punctul meu de vedere, pentru un popor de sangvinici dar merită încercate măcar câteva tehnici.

Ce m-a atins destul de tare în ceea ce a spus Gaspar a fost: felul în care interpretăm comportamentele partenerului, ne influențează atât relația cât și sănătatea, ne afectează sistemul imunitar și cardiovascular (sunt studii din care a rezultat asta). Ceea ce ne poate salva relația de cuplu e un exercițiu interesant: să identificăm 3 comportamente pozitive ale partenerului în fiecare săptămână. Pe unele putem să i le spunem, pe altele putem să le păstrăm pentru noi.

Închei cu ceva care m-a uns pe suflet :

Cel mai bun lucru pe care îl poate face un bărbat este să-i permită partenerei să-l influențeze.

Source: Relațiile nu sunt opționale

Un articol bun! Mulțumim Oana

Pe curând,

Daniela