Ce v-a determinat să vă implicați în această temă și cum ați observat, de-a lungul timpului, transformarea problemei singurătății?
De copil am fost fascinată de povești. Îmi plăcea să o ascult pe bunica mea, care venise din Bucovina în sudul țării, lângă București, atunci când s-a căsătorit cu bunicul. Provenea dintr-o familie numeroasă, cu mulți frați, și fiecare întâlnire cu ea era plină de povestiri captivante. Încă este o plăcere să o ascult. Și totuși, de fiecare dată, poveștile ei se încheiau cu aceeași mărturisire: că se simte singură. Eu, copil fiind, o întrebam nedumerită: «Cum așa? De ce? Suntem noi cu tine, ai copii, ai nepoți.» Iar ea îmi răspundea: «Nu e despre asta. Da, sunteți aici, vă iubesc, dar e un altfel de singurătate.» Atunci nu înțelegeam pe deplin, însă mai târziu am descifrat sensul acestor cuvinte.
O altă experiență care m-a marcat încă din copilărie a fost legată de multiplele spitalizări și recuperări medicale prin care am trecut. Am petrecut mult timp internată, cu multe gânduri, întrebări și emoții. Chiar dacă mama era lângă mine, eu mă simțeam singură de multe ori. Nu știam cum să exprim tot ce simt, dar îmi puneam întrebări despre viață. Cu această condiție medicală, am încercat întotdeauna să fiu în preajma copiilor și a prietenilor, să mă distrez și să mă joc. Mă cățăram, mergeam cu bicicleta, înotam, nu voiam să rămân în urmă, îmi doream să fiu cu ceilalți și să mă bucur de copilărie. Învățam să fac toate aceste lucruri respectându-mi limitele, dar în același timp, doar eu știam în sinea mea ce înseamnă să trăiești cu o vulnerabilitate. Și adesea simțeam singurătatea aceea subtilă, greu de împărtășit, pentru că aveam impresia că nimeni nu înțelege cu adevărat. Eu încercam mereu să înțeleg.
Au urmat alte momente în adolescență, iar mai târziu, în jurul vârstei de 24 de ani, când fratele meu s-a mutat în altă țară, am simțit din nou singurătatea în forme mai profunde. Decizia de a locui singură, fără a fi într-o relație, a fost pentru mine un pas de autocunoaștere și multă curiozitate. Imediat după facultate am început formarea în psihoterapie și terapia personală, acolo am putut să aștern toate aceste gânduri, să le privesc cu claritate și să încep să le răspund cu adevărat.
Mai târziu, în practica privată, am ascultat și poveștile altor oameni despre singurătate, despre însingurare, despre fragilitatea legăturilor, despre dorința de a fi văzuți și auziți, despre sentimentul de a fi „decuplați” de lume. Am citit și am învățat multe despre acest subiect tabu și mi-am dat seama cât de profund și de universală este singurătatea. Din acest motiv am început să organizez și să susțin workshopuri dedicate singurătății, conexiunii și felului în care ne construim relațiile.
Pas cu pas, am transformat această preocupare într-un demers mai amplu, de câțiva ani am dezvoltat și acreditat cursuri dedicate psihoterapiei singurătății, fiind fondatoarea Psihoterapiei Singurătății în România. Am conturat programe precum Abordarea singurătății în psihoterapie, Singurătatea transgenerațională și Singurătatea traumatică. Toate aceste inițiative sunt parte din ceea ce m-a determinat să aleg și să mă implic în această temă, atât ca experiență personală, cât și ca misiune profesională.
Privind în urmă, realizez că fiecare experiență m-a adus mai aproape de înțelegerea singurătății. Ea nu este doar absența celorlalți, ci o stare complexă, uneori dureroasă, alteori fertilă, care face parte din viața noastră și ne modelează drumul.
Singurătatea nu este, în adevăratul sens al cuvântului, o problemă. Ea este o experiență, o stare de viață. Așa cum tristețea nu este o problemă, ci o emoție, tot așa și singurătatea poate fi privită ca o stare emoțională, adesea asociată cu tristețea. În psihologie vorbim despre cinci emoții de bază: bucurie, tristețe, furie, frică și dezgust. Dacă ne gândim la entuziasm, frustrare sau îngrijorare, nu le etichetăm ca probleme, ci ca stări firești cu care lucrăm și pe care le integrăm în viața noastră.
La fel și singurătatea face parte din existența fiecăruia dintre noi. Diferența apare atunci când ea devine cronică, copleșitoare și blochează resursele de adaptare. Atunci nu mai este doar o stare, ci o dificultate care ne poate afecta sănătatea emoțională, relațiile și chiar corpul. De aceea, nu încercăm să eliminăm singurătatea, ci să o recunoaștem, să înțelegem mesajul ei și să învățăm să construim relații și experiențe care să o transforme într-o ocazie de creștere personală, nu într-un blocaj.
În ultimii 10-15 ani am observat că, singurătatea a devenit mai vizibilă, inclusiv în România, atât la tineri, cât și la adulți. Ritmul social, migrația, relațiile fragile contribuie la această transformare. Observ că odată cu schimbările sociale și tehnologice, oamenii par mai conectați online, dar de fapt sunt mai vulnerabili la singurătate.
Dacă în urmă cu jumătate de secol singurătatea era trăită mai ales ca o stare trecătoare, astăzi ea a devenit o problemă socială și de sănătate publică, hrănită de migrație, fragmentarea familiilor și ritmul accelerat al vieții. În următorii ani, dacă nu vom cultiva conștient comunități de sprijin, relații autentice și apartenență, singurătatea riscă să se adâncească, să lase generații întregi cu un sentiment de izolare chiar și în mijlocul mulțimii.
Însă, privită ca o experiență care ne arată nevoia profundă de legături umane, singurătatea poate deveni și un semnal că drumul viitorului nu este individual, ci împreună.
Mai multe aici: „Poveștile bunicii se încheiau cu aceeași mărturisire: că se simte singură. Eu o întrebam nedumerită: «Cum așa? Suntem noi cu tine, ai copii, ai nepoți.» Iar ea îmi răspundea: «Nu e despre asta. E un altfel de singurătate»” Despre singurătate și solitudine, cu psihoterapeuta Daniela Damian
Multumesc Oana Martha Igrișan, Cofondator al proiectului „habits by Republica.
Pentru mine, singurătatea nu este o problemă de rezolvat, ci o experiență umană pe care o putem înțelege, accepta, traversa și transforma.
Descoperă mai multe la Daniela Damian
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
